Îmi plac oamenii tăcuţi şi senini. Într-o lume nebună, în care contează ce FACI, ce transmiţi, CINE eşti, în care momentul acţiunii este ACUM şi orice şansă ratată se răzbună…oamenii tăcuţi şi senini sunt o oază de linişte. Îmi stârnesc curiozitatea.

Şi pentru că profesia “obligă” la reflecţie, i-am privit atent.
Prin această lentilă priviţi, par feluri diferite de oameni.

Un anume fel de tăcere izvorăşte din frică de expunere. Pentru că se simt “defecţi” cumva, evită să se exprime. Altcineva, desigur, gândeşte lucrurile mai bine ca ei sau măcar le comunică mai bine. O stimă de sine scăzută limitează serios nivelul de exprimare al persoanei în lume. Şi pentru că nu se exprimă, nu e băgat în seamă…întărindu-se astfel convingerea că e insignifiant.

Primul fel de seninătate e fals. Vine, cred eu, din negarea părţilor întunecate ale lumii. Indiferent cum arată de fapt realitatea, persoana respectivă rămâne “zen”. Alimentat puternic de un curent de opinie al momentului, e omul de genul “totul va fi bine”, “gândeşte pozitiv şi e suficient”, “fericirea e la cinci paşi”.

Există şi o altă calitate a tăcerii. Cea care vine din înţelepciune. Conţii atât de mult încât nu mai simţi nevoia să explici, să convingi, să converteşti pe nimeni. ŞTII că, oricât ai vorbi, unii nu te vor AUZI cu adevărat niciodată, iar pentru cei care ÎNŢELEG, nu mai e nevoie să vorbeşti. E suficientă prezența.
E interesant că atunci când vorbesc totuşi, cuvintele pe care le spun sunt îmbibate cu…tăcere. Vorbesc într-un tempo propriu, iar pauzele dintre cuvinte sunt pline de semnificaţie. Transmit, la rându-le, CEVA.

Cât despre seninătate, aceasta depăşeşte negarea. Include şi nivelul “life sucks…sometimes”.
Este conştienta faptului că toate vin şi toate trec…şi că acest spectacol este doar suprafaţă. La scara vieţii unui om, ce înseamnatate are oare faptul că cineva a ocupat AZI locul TĂU de parcare?

Există vreo cale prin care tăcerea şi seninătatea să crească în autenticitate, să plece din zona guvernată de frică şi să ajungă în cea a siguranţei de sine? Pentru mine, această cale înseamnă curaj şi asumare personală, înseamnă celebrare a Eului. E o etapă de viaţă spectaculoasă, foarte frumoasă atunci când o priveşti întâmplându-se altora şi efervescenta când o trăieşti dinăuntru.

Să fii exact CINE EŞTI, în plină lumină, aduce cu sine o stare de bucurie, de sărbătoare. Trăită până la capăt, această stare te poartă dincolo.

Nu cunosc altă cale către UNIVERSAL decât INDIVIDUALUL.

 

Cristina Costache