Ce se ascunde în spatele comportamentului și cum putem interveni

Pentru orice părinte, este greu să audă că propriul copil a rănit pe altcineva.

Prima reacție este, de multe ori, una de apărare: „nu are cum.” „nu este genul lui.”„probabil s-a înțeles greșit.”„era doar o glumă.”

Și este absolut firesc. Pentru că ne iubim copiii și vrem să credem că sunt buni, empatici, corecți. Dar există un adevăr important, chiar dacă este inconfortabil:
un copil bun poate avea comportamente care rănesc.

A recunoaște acest lucru nu înseamnă să îți etichetezi copilul. Înseamnă să îl ajuți să crească.

Agresivitatea nu apare din senin

Un copil nu se trezește într-o zi și decide să fie „agresor” iar comportamentele de acest tip apar, de obicei, dintr-un cumul de factori.

Uneori este vorba despre nevoia de apartenență când copiii pot face sau spune lucruri pe care, în mod normal, nu le-ar face, doar pentru a fi acceptați într-un grup.

Alteori este vorba despre nevoia de control sau putere când într-o clasă unde există competiție, ierarhii sau tensiuni, unii copii învață că pot câștiga statut prin dominare.

Există și situații în care agresivitatea vine din frustrare sau emoții nespuse și atunci un copil care nu știe să gestioneze furia, rușinea sau respingerea poate transforma aceste emoții în comportamente dure față de alții.

Iar ân alte cazuri, copilul imită, repetă ce vede în jur – în familie, în mediul online, în grupul de prieteni sau în modul în care alții comunică.

Sau poate fi vorba,pur și simplu, despre lipsa unor limite clare, iar dacă nimeni nu îi spune „stop”, copilul nu învață unde se termină gluma și unde începe rănirea celuilalt.

„Dar nu și-a dat seama că rănește”

Poate mulți părinți cred asta și poate este și adevărat, însă la fel de adevărat este și că un copil nu are de multe ori capacitatea de a înțelege impactul real al cuvintelor lui.
Un comentariu poate părea amuzant dar poate fi de fapt o etichetă dureroasă.

Aici intervine rolul adultului: nu de a pedepsi automat, ci de a traduce impactul, pentru că educația emoțională nu apare de la sine. Se construiește.

Ce ajută?

Deschiderea părintelui și disponibilitatea lui de a fi prezent, calm și deschis iar primul pas este ascultarea. Iar un părinte ar trebuie să asculte și ce se spune, dar și cum se spune, fără acuzații și presiune.

După aflarea faptelor din perspectiva copilului, e nevoie să îl facem pe acesta să înțeleagă și perspectiva celuilalt și apoi să își asume responsabilitatea.

Responsabilitatea poate însemna oprirea comportamentului, oferirea de scuze dar mai ales încercarea de a repara relația.

Adică ce ajută este să pornim un proces de învățare nu o serie de pedepse.

Poate dincolo de “agresor” vedem un copil care învață

Știm că etichetele nu ajută dar că responsabilitatea este esențială.

Un copil care este ghidat, ascultat și învățat să repare poate deveni un adult empatic, conștient și responsabil.

Important nu este doar ce a făcut ci important este și ce face mai departe, pentru că fiecare copil are capacitatea de a învăța să fie mai bun, iar noi, ca adulți, suntem cei care îl învățăm cum.

Proiectul „Violența în școală. De la problemă emoțională la soluție legală” este implementat de Asociația Academia CLAR în cadrul Programului SAVE („School Anti-Violence Ecosystem”), coordonat de Fundația World Vision România și cofinanțat de Uniunea Europeană.

Durata proiectului: 18 luni | Valoarea grantului: 30.000 Euro

Finanțat de Uniunea Europeană. Punctele de vedere și opiniile exprimate aparțin, însă, exclusiv autorului (autorilor) și nu reflectă neapărat punctele de vedere și opiniile Uniunii Europene sau ale Fundației World Vision România. Nici Uniunea Europeană și nici Fundația World Vision România nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acestea.