Forma de bullying pe care adulții o observă cel mai greu

Dacă un copil este împins, insultat sau amenințat, majoritatea adulților înțeleg rapid că există o problemă.

Dar ce se întâmplă atunci când nimeni nu îl jignește?

Când nimeni nu îl lovește?

Când nimeni nu îi spune nimic urât?

Și totuși, copilul vine acasă trist, nu mai vrea la școală și simte că nu aparține nicăieri.

Există o formă de violență care lasă puține urme vizibile și tocmai de aceea este atât de greu de observat: excluderea socială.

„Nu i-au făcut nimic”

Aceasta este una dintre cele mai frecvente fraze pe care le aud profesorii și părinții.

„Nu l-au jignit.”
„Nu l-au lovit.”
„Nu i-au făcut nimic.”

Dar uneori problema este exact aceasta.

Nu i-au făcut nimic.

Nu l-au chemat.
Nu l-au ales.
Nu i-au scris.
Nu s-au așezat lângă el.
Nu l-au inclus.

Excluderea funcționează prin absență.

Nu prin ceea ce se întâmplă, ci prin ceea ce nu se întâmplă.

Iar pentru un copil, această absență poate fi extrem de dureroasă.

De ce doare atât de tare?

Oamenii sunt construiți pentru relații.

Încă din copilărie avem nevoie să simțim că aparținem unui grup, că suntem acceptați și că avem un loc al nostru.

Pentru copii și adolescenți, colegii devin o parte foarte importantă a identității.

De aceea, atunci când sunt excluși constant, mesajul pe care îl aud nu este doar:

„Nu te vrem în echipă.”

Mesajul devine:

„Nu ești suficient de bun.”
„Nu contezi.”
„Nu vrem să fim cu tine.”

Chiar dacă nimeni nu a spus aceste cuvinte.

Cum arată excluderea socială?

Uneori este evidentă.

Alteori este subtilă.

Poate arăta astfel:

  • toată clasa este invitată la o aniversare, mai puțin un copil;
  • există un grup de WhatsApp în care toți sunt incluși, cu excepția unuia;
  • când se formează echipe, același copil este ales mereu ultimul;
  • la activități, nimeni nu vrea să lucreze cu el;
  • colegii pleacă împreună după școală, dar nu îl invită niciodată;
  • conversațiile se opresc când se apropie;
  • fotografiile și amintirile de grup îl exclud constant.

Privite separat, aceste situații pot părea minore.

Repetate săptămâni sau luni la rând, ele transmit un mesaj devastator.

De ce adulții observă greu această problemă?

Pentru că nu există un incident clar.

Nu există un moment precis care să poată fi raportat.

Nu există o insultă sau o agresiune care să poată fi sancționată imediat.

Excluderea este construită din sute de gesturi mici.

Iar copiii care trec prin ea au adesea dificultăți în a explica ce simt.

Când sunt întrebați ce s-a întâmplat, răspund:

„Nimic.”

Pentru că, într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic concret.

Și tocmai asta doare.

Semne că un copil ar putea fi exclus

Nu există o listă perfectă, dar câteva semnale merită observate:

  • nu vorbește niciodată despre prieteni;
  • nu este invitat la activități sau aniversări;
  • evită să meargă la școală;
  • pare anxios înainte de anumite ore sau evenimente;
  • petrece mult timp singur;
  • spune frecvent că „nimeni nu mă place”;
  • devine retras sau își pierde încrederea în sine.

Aceste semne nu indică întotdeauna bullying, dar merită explorate cu atenție.

Ce pot face părinții?

Primul impuls este adesea să ofere soluții rapide.

„Du-te și vorbește cu ei.”
„Ignoră-i.”
„Fă-ți alți prieteni.”

Deși bine intenționate, aceste sfaturi nu rezolvă întotdeauna problema.

Mai important este să ascultăm.

Să înțelegem ce trăiește copilul și cum vede el situația.

Uneori, simplul fapt că un adult îi validează experiența este primul pas spre vindecare.

Pentru că un copil exclus începe adesea să creadă că problema este la el.

Iar părintele poate fi primul care îi amintește că valoarea lui nu depinde de acceptarea unui grup.

Ce pot face profesorii?

Profesorii sunt adesea cei mai bine poziționați pentru a observa aceste dinamici.

Nu pentru a forța prietenii.

Prietenia nu poate fi impusă.

Dar pentru a crea contexte de incluziune.

Un profesor atent poate:

  • schimba formulele de lucru în echipă;
  • observa cine rămâne constant pe margine;
  • încuraja colaborarea;
  • crea activități care dezvoltă empatia și apartenența.

Uneori, o clasă devine mai sănătoasă atunci când cineva observă copilul care nu este observat de nimeni.

Excluderea este și ea o formă de violență

Nu toate rănile sunt făcute cu vorbe dure.

Nu toate formele de bullying sunt zgomotoase.

Unele sunt tăcute.

Unele se ascund în priviri, în grupuri închise și în invitații care nu mai vin.

Pentru copilul care trăiește această experiență, durerea este cât se poate de reală.

De aceea, atunci când vorbim despre siguranță în școli, nu este suficient să ne uităm doar la conflictele vizibile.

Trebuie să ne uităm și la copiii care stau singuri.

La cei care nu sunt aleși.

La cei care par invizibili.

Pentru că uneori, cea mai mare formă de violență nu este ceea ce i se spune unui copil.

Ci faptul că nimeni nu îl vede.

Proiectul „Violența în școală. De la problemă emoțională la soluție legală” este implementat de Asociația Academia CLAR în cadrul Programului SAVE („School Anti-Violence Ecosystem”), coordonat de Fundația World Vision România și cofinanțat de Uniunea Europeană.

Durata proiectului: 18 luni | Valoarea grantului: 30.000 Euro

Finanțat de Uniunea Europeană. Punctele de vedere și opiniile exprimate aparțin, însă, exclusiv autorului (autorilor) și nu reflectă neapărat punctele de vedere și opiniile Uniunii Europene sau ale Fundației World Vision România. Nici Uniunea Europeană și nici Fundația World Vision România nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acestea.