„Nu vreau să fiu pârâcios”

„De ce nu ai spus nimic?”

Este una dintre primele întrebări pe care adulții le pun atunci când află că un copil a fost agresat, umilit sau exclus luni întregi fără ca nimeni să știe.

Pentru mulți părinți și profesori, răspunsul pare greu de înțeles. Dacă un copil suferă, de ce nu cere ajutor? Dacă vede că altcineva este rănit, de ce nu intervine? Dacă știe că ceea ce se întâmplă este greșit, de ce tace?

Realitatea este că, pentru un copil, a vorbi nu este întotdeauna simplu. Uneori, curajul de a spune este mai greu decât situația în sine.

Diferența dintre „pâră” și cererea de ajutor

Mulți copii cresc cu ideea că „nu e frumos să pârăști”.

În sine, mesajul are o intenție bună. Îi învățăm pe copii să își rezolve conflictele minore, să nu alerge la adult pentru orice neînțelegere și să își asume responsabilitatea pentru propriile relații.

Problema apare atunci când această idee este dusă prea departe.

Pentru un copil, granița dintre „a pârî” și „a cere ajutor” nu este întotdeauna clară.

Dacă un coleg îi ia creionul și îl pune înapoi după două minute, poate fi o situație pe care o poate gestiona singur. Dar dacă este insultat zilnic, exclus intenționat sau umilit în fața clasei, nu mai vorbim despre o simplă neînțelegere. Vorbim despre o situație în care are nevoie de sprijinul unui adult.

Cererea de ajutor nu este pâră. Este o formă de protecție.

Frica de a deveni următoarea țintă

Unul dintre cele mai puternice motive pentru care copiii tac este teama.

Copilul agresat se teme că situația se va agrava dacă vorbește.

Copilul care asistă la bullying se teme că va deveni următoarea victimă.

În multe grupuri de copii există o regulă nescrisă: „Nu te băga.”

Această regulă nu apare pentru că cei mici nu au empatie. Din contră. De multe ori, ei înțeleg foarte bine că ceea ce se întâmplă este nedrept. Dar se întreabă dacă merită riscul.

Pentru un adolescent, acceptarea de către grup este extrem de importantă. Uneori atât de importantă încât preferă să suporte o situație dificilă decât să riște să fie exclus.

„Poate exagerez…”

Există și copii care nu cer ajutor pentru că nu sunt siguri că ceea ce li se întâmplă este suficient de grav.

Aud în jurul lor replici precum:

  • „Lasă că trece.”
  • „Așa sunt copiii.”
  • „Glumește și el.”
  • „Nu pune la suflet.”

În timp, încep să se îndoiască de propriile emoții.

Poate că exagerează. Poate că sunt prea sensibili. Poate că problema este la ei.

Acesta este unul dintre cele mai periculoase efecte ale bullying-ului: copilul nu mai are încredere în ceea ce simte.

Martorii tăcuți

În aproape fiecare situație de bullying există mai mulți martori decât victime și agresori.

Copiii care văd.

Copiii care aud.

Copiii care înțeleg.

Dar care nu spun nimic.

Nu pentru că sunt răi. Nu pentru că nu le pasă.

Ci pentru că se află într-un conflict interior.

Pe de o parte, simt că ar trebui să facă ceva. Pe de altă parte, le este teamă de consecințe.

Mulți adulți își imaginează că martorii sunt neutri. În realitate, și ei sunt afectați de ceea ce văd. Trăiesc anxietate, vinovăție și nesiguranță. Învață că oamenii pot fi răniți în fața tuturor și că nimeni nu intervine.

Iar aceasta este o lecție periculoasă.

Cum îi ajutăm pe copii să vorbească?

Primul pas este să schimbăm limbajul.

În loc să vorbim despre „pâră”, putem vorbi despre grijă, siguranță și responsabilitate.

Copiii trebuie să înțeleagă că există o diferență între a spune ceva pentru a face rău cuiva și a spune ceva pentru a proteja pe cineva.

La fel de important este să știe că vor fi ascultați.

Un copil care vede că adulții minimizează problemele va învăța să tacă.

Un copil care vede că este luat în serios va învăța că merită să vorbească.

Curajul nu înseamnă să rezolvi singur

Există o imagine greșită despre curaj. Ne imaginăm că oamenii curajoși se confruntă singuri cu problemele și nu au nevoie de ajutor.

Dar adevăratul curaj arată adesea diferit.

Uneori înseamnă să mergi la profesor.

Uneori înseamnă să vorbești cu un părinte.

Uneori înseamnă să spui: „Nu mă simt în siguranță.”

Pentru un copil, acestea pot fi unele dintre cele mai dificile lucruri de făcut.

Concluzie

Bullying-ul supraviețuiește adesea în tăcere.

Nu pentru că nimeni nu vede. Ci pentru că prea mulți copii cred că trebuie să se descurce singuri.

Rolul nostru, ca adulți, este să îi învățăm altceva.

Să îi învățăm că a cere ajutor nu este un semn de slăbiciune.

Nu este pâră.

Nu este trădare.

Este un act de curaj.

Pentru că nimeni nu ar trebui să fie lăsat singur atunci când are nevoie de sprijin.

Proiectul „Violența în școală. De la problemă emoțională la soluție legală” este implementat de Asociația Academia CLAR în cadrul Programului SAVE („School Anti-Violence Ecosystem”), coordonat de Fundația World Vision România și cofinanțat de Uniunea Europeană.

Durata proiectului: 18 luni | Valoarea grantului: 30.000 Euro

Finanțat de Uniunea Europeană. Punctele de vedere și opiniile exprimate aparțin, însă, exclusiv autorului (autorilor) și nu reflectă neapărat punctele de vedere și opiniile Uniunii Europene sau ale Fundației World Vision România. Nici Uniunea Europeană și nici Fundația World Vision România nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acestea.